Cătălin Vrabie este un autor și cercetător care îmbină armonios știința cu literatura, oferind cititorilor perspective unice asupra lumii și a experiențelor umane. Cunoscut pentru seria sa captivantă de volume „Pierdut în lume”, el reușește să transpună în scris complexitatea trăirilor și a observațiilor dobândite în călătoriile sale. Însă acesta nu este doar un povestitor; este și un gânditor care analizează profund impactul tehnologiei asupra omenirii.

În acest interviu, Cătălin Vrabie ne dezvăluie procesul său de creație, modul în care îmbină cercetarea cu creativitatea și cum reușește să găsească echilibrul între beletristică și știință. Vom afla ce îl inspiră, ce impact își dorește să aibă asupra cititorilor săi și cum vede transformările aduse de inteligența artificială în lumea literaturii. De asemenea, vom explora visurile unui scriitor care continuă să caute, să descopere și să împărtășească povești.

„Pierdut prin lume” reprezintă ideea de la care a pornit scrierea volumelor din această serie sau a venit ca urmare a experiențelor dobândite în călătoriile tale?

Mai întâi am călătorit și abia apoi am început să scriu. Cred că am fost inspirat și continui să fiu inspirat de călătoria în sine, atât de mult încât m-am gândit, probabil undeva de-a lungul procesului, că ar fi minunat dacă și alții s-ar lăsa inspirați, la rândul lor, de mine, pentru a vedea lumea cu secretele ei cele mai ascunse. De fapt, inițial, în urma ieșirilor pe munții mari ai planetei, scriam articole destinate comunității, la acea vreme destul de restrânse, a alpiniștilor. Erau articole cu un oarecare caracter tehnic, prea puțin interesante pentru publicul larg. În 2012 am ieșit din țară declarând ferm că va fi o călătorie care nu are ca obiectiv alpinismul – aspect subliniat, de altfel, în primul volum din seria „Pierdut prin lume” și intitulat „Pierdut în India”. Am descoperit astfel o lume pe care nu aș fi avut cum să o văd de pe înălțimea crestelor și abruptul pereților. De atunci am ales să explorez aproape exclusiv această lume, abandonând-o treptat (nu de tot, totuși) pe cea care m-a format. Așadar, inițial am pășit în necunoscut (al meu) și abia apoi am scris despre cât de frumoasă este senzația descoperirii.

Cum ai descrie procesul tău de scriere? Există un așa-zis ritual sau scrii atunci când ai inspirație?

Dacă mai înainte vorbeam de inspirație, ei bine, aici nu mai pot. Nu mai pot, pentru că nu scriu sub imperiul ei, așa cum îmi imaginez că o face un scriitor profesionist. Într-o proporție covârșitoare, materialul care ajunge să fie publicat în colecția „Pierdut prin lume” este pus pe hârtie, acum digitală, încă din timpul călătoriei propriu-zise. Cu alte cuvinte, atunci când sunt „pierdut”, îmi iau notițe pe care îmi promit mereu că, la momentul scrierii, le voi îmbogăți – simt nevoia să fac o destăinuire aici și anume că niciodată nu reușesc să fac asta, decât poate accidental, când am mai mult timp să mă aplec asupra acestor notițe iar asta, cred, un cititor versat poate observa cu ușurință. Mi-aș dori să am timpul necesar să transcriu emoțiile, măcar pe cele pe care le retrăiesc când lucrez la volum, dar viața, în tumultul ei, mă privează mult prea des de această libertate.

Cum îți găsești echilibrul între cercetare și creativitate în procesul de scriere?

Cine a zis că îl găsesc? Nu, nu… aș vrea eu. Nici nu știu, lăsând filosofia laoparte, dacă este posibil. Cercetarea implică un zbucium continuu… creativitatea la fel… Cred că aceste două funcții ale noastre, dacă ar fi să le proiectăm într-un grafic, cel mult se intersectează, dar în niciun caz nu se urmăresc una pe alta. Eu doar încerc să micșorez distanța dintre ele, atât. Cu alte cuvinte, am niște jucării cu care mă tot joc și văd ce iese. Dacă îmi place rezultatul, propun spre publicare; nu-mi place, mai cercetez până iese ceva valoros sau descopăr alte jucării (poate unele noi) cu scopul de a găsi acel ceva nou pe care-l caut. De cele mai multe ori însă, ajung în dead-end-uri și astfel las nefinalizate temele pe care mi le propun. Cred că mă și plictisesc câteodată și abandonez pentru că găsesc o altă direcție mai interesantă sau pur și simplu pentru că realizez că efortul depus nu are șanse să capitalizeze așa cum mi-am imaginat eu inițial. Nu există, cel puțin la mine, echilibrul despre care vorbiți… mă bucur însă să aud că, aparent, pare că aș deține acest secret; mă încurajează să caut mai departe.

Ținând cont că lucrările tale variază între beletristică și știință, cum ai defini publicul care le citește? Există un public comun?

Smart – cei care mă citesc trebuie să fie, altfel nu-i înțeleg, oameni smart. Totuși, în afară, poate, de cititorii curioși care, aflând că am și alte interese decât cele ce transpar printre rândurile cărții pe care o țin în mână în acel moment, caută să mă înțeleagă mai bine parcurgând și cărțile de pe „celălalt raft”, nu cred că există un public comun. Rar, în cărțile din seria „Pierdut prin lume”, fac referire la activitățile mele profesionale și, la fel, dacă nu chiar mai rar, în scrierile științifice amintesc de pasiunile mele. (De ce aș face-o?!) Cred că sunt două categorii distincte de cititori, care însă au ca unic punct de intersectare curiozitatea – această minunată caracteristică a noastră.

Ce proiecte ai în plan pentru viitor pentru editura Neverland?

Păi, cam tot ce ține de călătorii și publicarea reflecțiilor de pe marginea lor. Mi-aș dori să am mai mult timp pentru a scrie despre orice simt și fac atunci când pășesc în afara „casei”. Cele mai multe „călătorii” de-a lungul unui an le fac în scopuri profesionale: conferințe, seminarii, cursuri. În aceste situații nu îmi abandonez cealaltă latură, dar o pun cumva pe silent, pentru că pur și simplu nu am timp să dezvolt. Se întâmplă, câteodată, să-mi mai iau notițe, dar uit și eu de ele, d-apăi să ajungă la cititori. Mi-ar plăcea însă să am timp pentru a oferi și informații mixte sau, dacă vreți, să mă „pierd” și să scriu despre „pierderile” din lumea științifică, în care, așa cum am zis, sunt de cele mai multe ori cu totul imersat. Revenind însă la întrebarea dvs., planul ar fi să publicăm împreună câte un volum în fiecare an, cât mai mulți ani de acum încolo. Fiecare volum să dezvăluie câte puțin din lumea asta mare și frumoasă, ca o încurajare pentru toți cei care le citesc – iar aici fac apel al editură să pună în mâna fiecărui pasionat de călătorii câte o carte (cel puțin) din seria „Pierdut prin lume”, spre a porni în propria lor descoperire.

Ce impact îți dorești să ai asupra cititorilor din România?

Nu știu dacă mai cred în așa ceva. E frumos să mă gândesc, dar atât, nimic mai mult. Suntem cu toții prea prinși, prea ocupați, ca să facem loc în agendă „noului”. Cred că cei care îmi citesc cărțile mai curând caută relaxare, și mă bucur că le pot oferi asta. Ce mi-aș fi dorit însă, și încă o fac, este să le inspir curajul de a se lansa în propriile lor călătorii. Primesc mesaje pe Facebook de la cititori care îmi spun că, în urma parcurgerii unui anumit volum, au decis să-și ia inima în dinți și să încerce să ajungă pe acolo. E un sentiment minunat să primesc un astfel de feedback, dar cred totuși că aceștia sunt foarte puțini… Prin urmare, impactul pe care mi-aș fi dorit să-l am nu este cel pe care reușesc să-l am. Pot schimba ținta, obiectivele, dar… eu, mai înainte de toate, iubesc călătoria, și pe asta caut să o promovez. Să mă prefac acum că îmi doresc să-mi relaxez cititorii ar fi fals, și cred că s-ar vedea în rândurile volumelor viitoare.

Dacă ai putea acum să pleci oriunde în lume, unde ai alege? Ce lucrare „Pierdut în…” ai dori să scrii dacă nu ar exista nicio limită?

Ha!! Nicio limită? Stația orbitală. Aș vrea să văd lumea de acolo, de sus. Nu știu dacă „Pierdut în…” ar mai fi un titlu potrivit, dar sunt convins că, oricare alt titlu ar fi, ar fi la fel de atractiv pentru o asemenea destinație. Cum însă există limite pentru asta, limite imposibil de surmontat, aleg atunci să spun Antarctica, cu intenția de a atinge Polul Sud, sau, varianta mai accesibilă, Groenlanda, cu intenția de a atinge Polul Nord. Dar aici, ce limite sunt? Nu sunt… poate doar niște constrângeri, dar nu limite. Veți vedea!!

Care sunt autorii sau cărțile care te-au marcat și ți-au influențat stilul de scriere?

Primul roman pe care l-am citit a fost „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi”. Aveam, cred, vreo opt ani. Aia a fost, cred, cartea care mi-a inspirat dorința de a vedea lumea, alături poate de poveștile în care eroii călătoreau peste mări și țări pentru a ajunge în locul dorit. Am înțeles întrebarea și știu că nu am răspuns la ea, dar nu am un răspuns bun în ceea ce o privește. Nu am un scriitor anume care să-mi fi influențat stilul de scriere și, de asemenea, nu am o carte anume care să o fi făcut. E foarte dificil să văd altfel lucrurile.

Cum privești evoluția literaturii în era digitală? Crezi că noile tehnologii transformă fundamental modul în care citim și scriem?

Până acum, tehnologia augmenta atributele noastre fizice – un excavator ne face mai puternici, un automobil mai rapizi etc. Acum ea începe să ne augmenteze capacitatea intelectuală. Eu văd aici un proces firesc al evoluției societății. AI-ul ne va augmenta capacitatea de a scrie, pe de o parte, și de a sumariza (deci, dacă vreți, de a citi), pe partea cealaltă. Eu sunt un tehno-optimist, și asta mă poate face neatent la micile neajunsuri – sub forma implicațiilor negative pe care tehnologia le poate avea. Însă, ca oricine altcineva pe planeta asta, sunt subiectiv și ar fi o naivitate să ascund asta. Nu cred, prin urmare, că tehnologia va transforma fundamental scrisul și cititul. Curiozitatea noastră va trebui întotdeauna satisfăcută, iar viața e prea scurtă pentru a experimenta tot ce ar fi de experimentat… Singura soluție este, deci, cititul – expunerea la experiențele sau gândurile altora. Filmele, muzica sau alte forme de artă vor prelua o parte din oferta cu care vin cărțile, așa cum, de altfel, au făcut-o întotdeauna, dar nu pe toată. Cred că se impune, totuși, o transformare a cărții într-un format cu un conținut multimedia mai bogat, disponibil pe diferite platforme digitale. Pictorii au pierdut în fața fotografiei, iar fotografii pierd acum în fața AI-ului (aceștia, deși se plâng, nu vor să vadă că, la rândul lor, le-au „furat pâinea” pictorilor). La fel se va întâmpla și cu scriitorii care refuză să se adapteze. Este o poveste lungă, care, cred, necesită explicații mult mai ample pentru a fi înțeleasă în profunzime, mai ales de către tradiționaliști.

Cum crezi că evoluția AI-ului va transforma creația literară în viitor? Consideri că autorii vor integra AI-ul în procesul de creare a conținutului sau că acesta va prelua o parte semnificativă din munca lor?

Așa cum am spus, AI-ul va augmenta capacitățile autorilor. Există, și trebuie spusă aici, o diferență fundamentală între calculatoare și oameni: calculatoarele pot răspunde la întrebări, însă, cel puțin deocamdată, nu (își) pot pune întrebări. Asta înseamnă că procesul de creație va aparține în continuare omului, cel puțin în dedesubturile sale cele mai intime, iar mașina va șlefui acest proces, făcându-l mai strălucitor și mai atractiv pentru cititor. Cât va prelua inteligența artificială din această sarcină rămâne de văzut… destul de mult, se pare, dar nu cred că acest element este important. Diferența se va face între capacitatea autorilor de a fi creativi și profunzi în acest proces (poate chiar și versatili) și mai puțin în folosirea AI-ului, pentru că, în curând, toți îl vor folosi, așa cum toți autorii folosesc astăzi calculatorul pentru a-și redacta manuscrisul. Așa cum există în continuare concursuri sportive în care atleții se întrec în diferite probe (alergare, înot – deși și aici rolul tehnologiei este demonstrat prin tot soiul de metodologii), la fel sunt concursuri de automobilism sau motociclism, unde tot omul este cel care face diferența, cu mențiunea că funcțiile acestuia sunt infinit potențate de mașină.

Cum îți influențează experiențele personale sau profesionale scrisul?

Mi-aș dori să am pe cineva lângă mine care, observându-mă obiectiv, să poată spune cum îmi influențează experiențele de moment scrisul… Eu sunt prea subiectiv. Cred că cititorii mei sunt cei care pot răspunde la această întrebare mai bine decât mine. Îi provoc să o facă. Mi-ar plăcea să citesc ce au de spus despre cum mă exprim în funcție de situațiile în care mă aflu. Lăsând totuși asta la o parte, ceva ce cred că poate fi dedus din răspunsurile anterioare este că lipsa timpului – sau, dacă vreți, sentimentul permanent pe care îl am referitor la cât de multe aș putea face versus cât reușesc să duc la bun sfârșit – frustrarea dată de asta, mă afectează cel mai mult. Cred că aș putea fi mult mai clar, mai profund; cred că aș putea pune mai multă lumină pe ceea ce văd dacă timpul nu ar fi atât de potrivnic.

Dacă ar fi să dai un singur sfat tinerilor scriitori, care ar fi acela?

Să călătorească oricum, oriunde, oricât, și apoi să scrie despre orice, chiar și SF (în ciuda faptului că aparent nu există nicio legătură între una și alta). Călătoriile inspiră.

Interviul cu Cătălin Vrabie ne oferă o imagine clară asupra unui scriitor și cercetător dedicat, care reușește să transforme experiențele personale, pasiunea pentru cunoaștere și spiritul explorator într-un univers literar unic. Fie că scrie despre locuri îndepărtate sau despre relația dintre om și tehnologie, Cătălin își păstrează autenticitatea și dorința de a inspira.
Pe măsură ce lumea continuă să evolueze, iar literatura își găsește noi forme de expresie, Cătălin Vrabie rămâne un exemplu al modului în care creativitatea și curiozitatea pot crea punți între știință, artă și suflet. Cu proiecte ambițioase în desfășurare și o viziune îndrăzneață asupra viitorului, el invită cititorii să fie parte din această călătorie fascinantă, explorând, învățând și visând alături de el.